Fiica mea m-a sunat din parcarea școlii. Îi auzeam vocea. Era ca și cum radarul mamei mele s-a stins. Cu siguranță a fost ceva în neregulă.
De la nașterea ei, am ascultat această voce. Uneori, inflexiunile vocii ei vă pot spune multe. Este ușor să-ți dai seama în ce stare de spirit este. Pot să-mi dau seama și dacă îi este rău sau dacă are ceva în neregulă înainte de a spune asta. Eu sunt mama ei. Mamele stiu.
Inițial i-a fost frică să-mi spună „mamă”, dar în cele din urmă a făcut-o. Te rog să nu-i spui tatălui.
I-am răspuns: „Iubito”, „Nu-ți pot garanta că nu îi voi spune tatălui, dar dacă promit că voi încerca să nu fiu supărat… spune-mi ce s-a întâmplat”.
A luat ceva timp să găsească cuvintele, dar în cele din urmă a reușit să vorbească. „Am lovit o mașină în parcarea școlii… Îmi pare rău mamă!” Nu a fost vina mea, a venit de nicăieri.
Normal că eram supărat. Nu aș da vina pe ea. Era mai important decât orice că eram recunoscător că era bine și că nimeni nu fusese rănit.
Am știut cât de supărată era și am urcat imediat în mașina mea pentru a merge la școală pentru a o ajuta să rezolve situația cu celălalt șofer. Fiica mea a fost mângâiată când i-am schimbat permisul și am făcut câteva fotografii cu deteriorarea. „Iubito, e în regulă. Este doar o mașină. Nu este sfârșitul universului.
Fata mea s-a uitat la mine cu o lacrimă în ochi și a spus: „Mulțumesc, mamă”. Vă mulțumesc că nu ați intrat în panică așa cum ar face-o mulți alți părinți.
Nu a știut și nu va înțelege până nu va deveni ea însăși mamă.
Îmi amintesc că eram adolescent. Păstrez acele amintiri în buzunarul din spate ori de câte ori îmi pierd răbdarea, când sunt supărat, frustrat, supărat al naibii sau complet perplex de comportamentul copiilor mei.
Aceste amintiri mă fac un părinte mai bun. Aceste amintiri sunt cele care mă împiedică să spun copiilor mei lucruri care nu pot fi recuperate. Aceste amintiri sunt cele care mă întemeiază, îmi amintesc să am răbdare atunci când mă lupt și că există întotdeauna speranță. Ei vor trece prin această fază a vieții lor. Va fi exact ca prin ceea ce au trecut părinții mei.
Copiii noștri ne cer să le reamintim…
Îți amintești cât de încrezători ne simțeam? Îți amintești cât de nepăsători și încrezători eram? Îți amintești cât de mult am învățat?
Suntem de neoprit.
Eram plini de energie, aveam vise, obiective și idei nebunești. Am râs până ne durea stomacul, am jucat din greu și am fost prosti.
Am dormit, am dormit și am dormit din nou. Uneori, am adormit peste măsură. Uneori, nu dormim deloc.
Nu am ascultat întotdeauna rațiunea. Au fost momente când nu am ascultat.
Au fost momente când nu ne-a păsat sau am fost prea precauți, alte când am vorbit și când am fost mai deștepți decât alții.
Am picat testele, am esuat in sport si nu ne-am inteles parintii.
Am adormit în clasă, ne-am căzut, ne-am îndrăgostit și ne-am îndrăgostit de farse prostești.
Am făcut prea multe greșeli.
Prietenii erau mai importanți decât familia pentru noi. Părinții noștri ni s-au părut neștii. Am fost misto. Știam totul și nimeni nu ne-ar fi putut spune altfel.
Noi eram tineri. Eram tineri și fără griji. Eram adolescenți.
Îți amintești când am sărit peste curs și ne-am înșelat testele? Îți amintești când am mințit, am încercat să trișăm la teste și am avut primul nostru îndoitor de aripi? Îți amintești că am condus prea repede și ne-am înnebunit părinții, intrând după oră?
Am avut probleme, am urcat în mașini pe care nu ar fi trebuit să le avem și am ajuns în locuri înguste. Am cochetat. Ne-am sarutat. Am încălcat toate regulile.
Ne-am luat părinții de la sine înțeles și ne-am bucurat de petrecerile cu hookie atunci când nu ar trebui. Și, când părinții noștri nu se uitau, am luat câțiva dolari.
Am luat decizii groaznice. Nu am acceptat un nu ca răspuns. Ne-am împrietenit cu copii care au avut o influență negativă asupra noastră. Am evitat treburi precum ciuma. Ne-am aruncat hainele pe podea. Eram neglijenți. Nu am vrut să mâncăm mâncarea mamei.
Noi eram tineri. Eram tineri și fără griji. Eram adolescenți.
Hormonii erau mari. Starile noastre de spirit erau neregulate. Părul nostru era gras. Ne puteau picioarele.
Am uitat să folosim deodorant. Nu ne-am sunat părinții. Am uitat să ne facem temele. Am uitat să vă mulțumim și am uitat să ne închidem frigiderul.
Am plâns fără niciun motiv. Ne sunam părinții și apoi îi închideam afară. Ne-am închis ușile dormitorului, am închis lumea, am ascultat ore întregi de muzică, am mâncat în dormitoare, ne-am certat cu frații noștri și apoi am mers mai departe.
Am supraviețuit, totuși.
Am ajuns acolo. A fost ușor. Am învățat. Am învățat. Ne-am asumat responsabilitatea. Avem locuri de muncă. Eram căsătoriți. Am avut copii.
Acum este rândul copiilor noștri…
Sunt tineri. Sunt fără griji. Sunt adolescenți.
Adolescenți care se află în același loc în care eram noi acum câțiva ani. Adolescenți care încă încearcă să-și găsească drumul. Adolescenți care pot face greșeli mari, dar au nevoie de iubirea noastră necondiționată. Adolescenți care nu își înțeleg emoțiile, acțiunile sau cuvintele pe care le rostesc. Adolescenți care nu știu prea multe despre viață sau despre viitorul lor și despre cum să-i iubească.